Soarele apunea peste Madrid, transformând cerul într-un portocaliu intens care se reflecta în ferestrele zgârie-norilor, de parcă întreg orașul ar fi în flăcări. Într-un apartament mic și aglomerat din inima orașului Lavapiés, Daniel Sánchez stătea în fața unei încurcături de cabluri și ecrane pâlpâitoare, cu ochii lui injectați de sânge ațintiți pe linii nesfârșite de cod. Zumzetul constant al fanilor computerelor era ca un cântec de leagăn distorsionat, singurul sunet dintr-un spațiu care mirosea a cafea veche și a vise ofilite. Daniel, cu părul său negru neîngrijit și barbă de câteva zile, arăta mai mult ca un naufragiat decât cu genialul programator care a fost cândva. —"Trebuie să existe o cale", mormăi el în sinea lui, degetele zburând peste tastatură cu o urgență frenetică. O cale de ieșire din această gaură. Privirea lui se îndreptă pentru o clipă către grămada de scrisori nedeschise din colțul biroului său. Facturi, notificări de evacuare, amenințări din partea creditorilor. Fiecare plic era o amintire usturătoare a modului în care ajunsese în acest punct. Daniel închise ochii, permițându-și un moment de slăbiciune. Și-a amintit de entuziasmul, de adrenalina acelor zile nu atât de îndepărtate în care lumea criptomonedelor părea pământul promis. Investise totul: economiile, împrumuturile, chiar și banii împrumutați de la prieteni și familie. Și apoi, într-o clipă, totul a dispărut. —"Nemernic", s-a certat el, trântind cu pumnul pe birou. Ar fi trebuit să-l vezi venind. Sunetul telefonului său mobil l-a scos din reverie. Era Javier, cel mai bun prieten al lui și singura persoană care nu-și pierduse încă încrederea în el.